Radiografia toracică de rutină

Radiografia este metoda de explorare radiologică care se bazează pe proprietatea razelor X de a impresiona emulsia filmelor radiografice, pe care le face capabile, după developare, să redea imaginea obiectului străbătut de fasciculul de raze X.

Radiografia toracică reprezintă transpunerea pe film radiografic a imaginii radioscopice. Se poate efectua fără substanţă de contrast sau se poate asocia şi substanţă de contrast efectuându-se radiografii în diferite incidenţe (AP, PA, profil, oblice). Se fac radiografii toracice pentru a distinge leziunile mici şi pentru a avea documente comparative ale evoluţiei leziunilor ce dorim să le urmărim. Ca tehnică, aceste radiografii trebuie făcute la distanţă de 2 m, pentru a nu apărea leziuni mărite şi deformate (teleradiografii). Pe filmul radiografic trebuie să se vadă desenul pulmonar dat de ramificaţia vaselor pulmonare, de la hil până aproape de periferia câmpurilor pulmonare.

Radiografia toracică de rutină include în general incidențele postero-anterioară (PA sau radiografie de față) și laterală (profil). Aceasta este o parte integrantă a evaluării diagnostice a bolilor ce implică parenchimul pulmonar, pleura, peretele toracic și, într-o măsură mai mică, căile respiratorii și mediastinul.

Tehnică:

Radiografia toracică standard se realizează în apnee post-inspir profund. Radiografia în expir este utilizată pentru evidențierea pneumotoraxului în cantitate foarte mică. Filmele utilizate cel mai frecvent sunt 35/35 cm, 30/40 cm sau 35/43 cm, iar distanța focar-film este în general de 1,5-2 metri.

Imaginea radiografică:

Emulsia fotografică expusă la fotoni X este impresionată şi, prin developare, se înnegreşte. În acest fel filmul radiografic poate evidenţia imaginea latentă conţinută de fasiculul de electroni emergent din corpul traversat, înnegrindu-se în zonele în care radiaţiile ajung fără să fie absorbite şi rămânând mai transparentă în acele părţi în care se proiectează formaţii, care au absorbit în întregime sau în măsură mai mare fotonii incidenţi. Deci emulsia fotografică se impresionează şi prin developare devine cu atât mai întunecată cu cât sunt mai radiotransparente elementele materiale traversate de fasciculul de radiaţii.

Imaginea radiografică este negativul imaginii radioscopice, deoarece elementele opace pentru razele X apar luminoase (albe) pe radiografii în timp ce elementele transparente dau o imagine întunecată. Astfel, la nivelul toracelui, plămânii, datorită conţinutului lor aeric, reţin într-o măsură mică radiaţiile – deoarece aerul şi gazele au un coeficient de atenuare redus. Datorită densităţii lor mici, vor apărea pe radiografie ca imagini mai întunecate separate între ele de imaginea albă, radioopacă, a opacităţii mediastinale.

Incidențe folosite în practică:

• Postero-anterioară: Pacientul aflat în ortostatism, cu peretele toracic anterior lipit de stativ, cu mâinile în șolduri și coatele trase înainte. Centrarea se realizează la nivelul vertebrelor toracale (dorsale) T5-T6;
• Antero-posterioară: În decubit dorsal, la pacienții cu stare generală alterată;
• Fleischner: Pacient în hiperlordoză, cu spatele la stativ, pentru evidențierea scizurilor și a vârfurilor pulmonare;
• Profil: Pacient aflat în ortostatism, cu peretele toracic lateral drept sau stâng lipit de stativ, cu brațele deasupra capului, cu centrare pe linia axilară medie, la nivelul vertebrelor T5-T6, cu distanța focar-film de 1-1,2 metri;
• Oblice: Oblic anterior drept (OAD), oblic anterior stâng (OAS), oblic posterior drept (OPD) și oblic posterior stâng (OPS) sunt rar utilizate pentru patologia pulmonară;
• Radiografii segmentare: Acestea sunt centrate pe zona de interes.

Incidențele în decubit lateral sunt deseori utile pentru a determina dacă anomaliile pleurale reprezintă un lichid care curge liber, în timp ce incidențele lordotice apicale pot stabili frecvent, mult mai bine decât incidența standard postero-anterioară, dacă afecțiunea este localizată la nivelul apexului pulmonar.

Echipamentul portabil este folosit pentru pacienții cu afecțiuni acute, care nu pot fi transportați la un centru de radiologie sau nu pot sta în picioare pentru realizarea incidențelor postero-anterioare și laterale. Radiografiile realizate cu aparatul portabil sunt mai dificil de interpretat, deoarece prezintă o serie de limitări: obținerea unei singure proiecții, cea antero-posterioară; variabilitatea sub- și supra-expunerii filmului; distanța mai scurtă dintre film și punctul focal duce la o lipsă de claritate a marginilor și la pierderea detaliilor fine; mărirea siluetei cardiace și a altor structuri anterioare prin proiecția antero-posterioară.

Avantajele radiografiei:

este o metodă obiectivă; reprezintă un document, care să se poată compara cu alte imagini; poate pune în evidenţă leziunile mici chiar de câţiva milimetri; iradierea bolnavului este mai mică.

Dezavantaje:

este mai costisitoare decât radioscopia; necesită numeroase filme pentru a putea urmări funcţia unor organe.

Progresele realizate în domeniul tehnologiei computerizate și disponibilitatea detectorilor de radiații reutilizabili au permis dezvoltarea radiologiei digitale sau computerizate. Imaginile obținute în acest format pot fi supuse unei analize suplimentare post-prelucrare pentru ameliorarea informațiilor diagnostice. În plus, multe spitale au adoptat sistemele digitale datorită numeroaselor beneficii, precum capacitatea de stocare electronică a imaginilor, disponibilitatea imediată a imaginilor și capacitatea de a le transfera în cadrul spitalului sau între diferite unități medicale.