Electrocardiograma în timpul stimulării cardiace (caracteristici EKG pacemaker)

Impulsul electric generat de pacemaker („spike”) apare pe ECG de suprafaţă ca o linie verticală cu durată foarte scăzută (sub 2 msec), amplitudine variabilă în funcţie de tipul electrozilor de stimulare (amplitudine crescută în cazul stimulării unipolare şi scăzută în stimularea bipolară) şi polaritate variabilă în funcţie de poziţia electrodului de stimulare. De exemplu, în cazul stimulării bipolare la vârful VD, vectorul stimulului electric va fi direcţionat în sus şi spre dreapta (merge de la catodul din vârful sondei de stimulare la anod, reprezentat de inelul metalic situat la 1 cm de vârful metalic), generând astfel un „spike” negativ în DII şi un „spike” pozitiv în aVR. În cazul stimulării unipolare, vectorul va avea orientarea liniei care uneşte catodul (vârful metalic al electrodului de stimulare) cu anodul (cutia metalică a pacemakerului).

Morfologia undelor atriale induse de pacemaker

Poziţia corectă a sondei de stimulare atrială este la nivelul urechiuşei drepte, ceea ce determină un aspect al undelor atriale stimulate similar cu al undelor P sinusale.

Morfologia undelor ventriculare induse de pacemaker

Poziţionarea electrodului de stimulare în VD, poate fi la nivel apical (mai frecvent) sau la nivelul septului interventricular (mai fiziologic). Poziţia la nivelul apexului VD determină o secvenţă a activării ventriculare în sus şi spre stânga. În consecinţă, aspectul complexului QRS pe ECG de suprafaţă va fi similar celui determinat de blocul de ramură stângă, cu complexe pozitive în DI şi aVL, însă predominant negative în derivaţiile precordiale, inclusiv V5, V6. Modificarea secvenţei de activare ventriculară cu modificarea morfologiei complexelor QRS pe ECG, este însoţită de modificări de fază terminală (unde T ample, inversate faţă de complexul QRS). Acestea reprezintă modificări însoţitoare ale fenomenelor principale (modificarea depolarizării) şi nu modificări ECG ischemice.

Poziţia sondei la nivelul septului interventricular (spre camera de ejectie a VD), determină deplasarea frontului de activare spre stânga şi inferior, determinând o depolarizare ventriculară mai fiziologică.

Apariţia undelor P’ negative după QRS în DII, DIII, indică prezenţa conducerii retrograde ventriculo-atriale.

Datorită faptului că uneori ritmul imprimat de pacemaker interferă cu ritmul cardiac spontan, relaţie denumită „competiţie”, pot apărea nişte fenomene ECG particulare, numite bătăi de fuziune şi bătăi de pseudofuziune. Bătaia de fuziune apare prin fuziunea unei activări cardiace spontane cu o depolarizare stimulată, determinând o morfologie a complexului QRS intermediară, între QRS intrinsec şi QRS stimulat. Pseudofuziunea apare atunci când există un „spike” de stimulare în faţa unui complex QRS complet intrinsec. Se datorează faptului că pragul de detectare a activităţii spontane este atins tardiv, după înscrierea pe ECG a unei porţiuni de complex QRS intrinsec. În consecinţă, pacemakerul va genera un impuls (ineficient) în timpul perioadei refractare absolute ca urmare a complexului intrinsec, chiar înainte ca pragul de detectare a activităţii spontane să fie atins şi să determine inhibarea pacemakerului. Pseudofuziunea este favorizată de diferite condiţii care determină întârzierea detecţiei: bloc de ramură dreaptă, extrasistole cu origine în VS.

SURSE: 2 (pg. 20) ; 4 (pg. 712), 5 (pg. 906)