Examenul clinic oftalmologic

Examinarea ochilor implică o serie de teste care se pot desfășura cu un echipament obișnuit, incluzând un oftalmoscop standard sau cu un echipament special și evaluarea unui oftalmolog.

Medicul oftalmolog poate folosi o varietate de instrumente și examene, iar fiecare test în timpul unui examen oftalmologic evaluează un aspect diferit al vederii sau sănătății ochilor. Un examen oftalmologic ajută la detectarea problemelor oculare în stadiul lor cel mai timpuriu - atunci când sunt cele mai tratabile.

Istoricul bolii poate furniza informații despre localizarea, rapiditatea instalării, durata și istoricul precedent al simptomelor oculare: prezența și caracterul durerii, secreția sau roșeața și modificări ale acuității vizuale. Simptomele grave, în afară de pierderea vederii și durerea oculară sunt: prezența punctelor strălucitoare, abundența de obiecte plutiroare, diplopia și pierderea vederii periferice. (1, 2, 4)

Când este recomandat să mergeți la un examen oftalmologic?

Mai mulți factori pot determina cât de des aveți nevoie de un examen oftalmologic, inclusiv vârsta, sănătatea și riscul de a dezvolta probleme oculare. Orientările generale sunt următoarele:

Pentru copiii sub 3 ani, probabil medicul pediatru va căuta cele mai frecvente afecțiuni ale ochilor întâlnite la copii- ochi leneș, ochi încrucișați sau ochi nealiniați. Dacă există boli oftalmologice sau simptome ale acestora, o examinare este adecvată la acel moment, indiferent de vârstă.

În general, dacă nu există afecțiuni ale ochilor trebuie urmată o rutină în funcție de vârstă:

• la fiecare cinci până la 10 ani între 20 și 30 de ani;
• la fiecare doi-patru ani, de la 40 la 54 de ani;
• o dată la trei ani, de la 55 la 64 de ani;
• o dată la doi ani după 65 de ani;

Frecvența unui examen clinic oftalmologic crește atunci când pacientul:

• poartă ochelari sau lentile de contact;
• are antecedente familiale cu afecțiuni ale ochilor sau pierderea vederii;
• are o boală cronică care impune un risc mai mare de boli ale ochilor, cum ar fi diabetul. (1, 3, 4, 5)

Acuitatea vizuală

Primul pas constă în determinarea acuității vizuale. Pacienții care necesită lentile de corecție le vor purta în timpul testului, iar pacienții care nu necesită lentile corectoare sunt puși să privească printr-un dispozitiv cu orificii stenoptice, care vor concentra razele luminoase și vor compensa eroarea de refracție.

Acuitatea vizuală a fiecărui ochi va fi testată în timp ce celălalt ochi va fi acoperit. Pacientul privește tabelul de la 6 m depărtare. Viciile de refracție pot fi estimate aproximativ cu un oftalmoscop portabil notând lentilele necesare examinatorului pentru a focaliza pe retină, această procedură necesită ca examinatorul să folosească propriile lentile de corecție și nu substituie niciodată o evaluare mai cuprinzătoare a refracției. Cel mai adesea, viciile de refracție sunt măsurate cu o diagramă standard sau cu un refractometru automat. Acestea măsoară totodată astigmatismul. (1, 4, 5, 11, 12)

Examenul pleoapei și al conjunctivitei

Cu ajutorul luminii furnizate printr-o lupă, a unei lampe cu fantă sau a oftalmoscopului focalizat la distanță de lucru a examinatorului sunt examinate marginile pleoapei și țesutul subcutanat. Sunt palpați sacii lacrimali și se încearcă exprimarea oricărui conținut prin canaliculi și orificii, dacă se suspicionează dacriocistita sau canaliculita.

După eversia pleoapei, conjuctiva palpebrală și bulbară și fornixul pot fi inspectate căutându-se corpi străini, semne de inflamație: hipertrofia foliculilor, exsudat, hiperemie, edem sau alte anomalii. (1, 4, 6, 12)

Examinarea pupilei

Sunt notate mărimea și forma pupilelor, iar reacția pupilei la lumină este testată prin mișcarea rapidă a unui stilou cu lumină în spatele și în fața fiecărui ochi (testul luminii intense oscilante). Răspunsul normal la lumină este bilateral, constricția pupilară, o pupilă mare, fără constricție consensuală este un semn de defect pupilar aferent indicând afectarea nervului optic sau o boală extinsă a retinei. (2, 3, 5, 12)

Mușchii extraoculari

Examinatorul îndrumă pacientul să privească în 8 direcții diferite cu ajutorul unui deget pe care îl deplasează, observând deviațiile fixe, limitarea mișcării și/ sau deviațiile fixe neconjugate ce corespund paraliziei de nervi cranieni, bolilor orbitei sau altor anomalii care împiedică mișcarea. (1, 4, 5)

Examenul corneei

Marginile indistincte sau neclare la reflexul corneean luminos sugerează faptul că suprafața corneeană nu este intactă, pe aceasta apărând excoriații sau keratite. Colorarea cu fluoresceină evidențiază excoriațiile și ulcerele. Înaintea colorării, o picătură de anestezic topic poate ajuta examinarea dacă pacientul prezintă dureri sau dacă sunt necesare atingeri ale corneei sau conjunctivei. O bandă sterilă cu fluoresceină, împachetată individual, este umezită cu o picătură de soluție salină sterilă sau de anestezic topic și, cu ochiul pacientului rotit spre în sus, este atins pentru un moment interiorul pleoapei inferioare. Pacientul clipește de câteva ori pentru a răspândi culoarea în pelicula lacrimală și apoi ochiul este examinat cu lumină albastră amplificată. Ariile unde epiteliul corneean sau conjunctival este absent (excoriație sau ulcerație) sunt colorate în verde fluorescent. (2, 3, 4, 12)

Examinarea cu lampă în fantă

Lampa cu fantă focalizează înălțimea și lărgimea unei raze de lumină pentru o vizualizare stereoscopică exactă a pleoapei, conjunctivei, corneei, camerei anterioare, cristalinului, irisului și corpului vitros. Aceasta este folosită pentru identificarea corpilor străini, a excoriațiilor și pentru măsurarea adâncimii și identificarea inflamației sau celulelor prezente în camera anterioară. Totodată, poate fi identificat curentul ciliar, inflamația localizată în regiunea limbului deasupra corpului ciliar, ce conduce la uveită și edem scleral, ce apare ca un arc în fața razei din fantă, care este focalizată dedesubtul conjunctivei și este de obicei semn al scleriei. Pot fi efectuate tonometria și gonioscopia, care măsoară unghiul iridocornean și necesită lentile speciale. (1, 3, 5)

Testarea câmpului vizual

Câmpul vizual poate fi evaluat în mai mai multe moduri, fie prin testare directă sau prin mai multe metode exacte.

• Prin testarea directă, pacientul trebuie să mențină privirea fixată la ochiul sau la nasul examinatorului. Examinatorul folosește o țintă din câmpul vizual periferic, pe care o aduce în cele patru cadrane vizuale și cere pacientului să indice când vede prima dată ținta. Astfel, fiecare ochi este testat separat, iar anomaliile în detectarea țintei vor fi imediat testate cu exactitate cu instrumente mai precise.
• Metodele exacte includ folosirea unui „ecran tangent” sau perimetria automată computerizată. Diagramele Amsler sunt folosite pentru testarea vederii centrale. (2, 3, 4, 5)

Examinarea vederii colorate

Deficitul de culoare poate fi diagnosticat printr-o examinare completă a ochilor. Pacientului i se arată o serie de imagini special concepute compuse din puncte colorate, numite plăci pseudoizocromatice. Pacientului i se cere să caute numere printre diferitele puncte colorate. Persoanele cu vedere normală a culorilor văd un număr, în timp ce cei cu deficiență nu îl văd. Pe unele plăci, o persoană cu vedere normală a culorii vede un număr, în timp ce o persoană cu deficiență vede un număr diferit.

Testarea pseudoizocromatică a plăcilor poate determina dacă există o deficiență de vedere a culorii și tipul deficienței. Cu toate acestea, pot fi necesare teste suplimentare pentru a determina natura exactă și gradul deficienței de culoare.

O persoană ar putea avea o vedere de culoare slabă și nu ar putea să o recunoască. Destul de des, persoanele cu deficiențe de roșu-verde nu sunt conștiente de problema lor, deoarece au învățat să vadă culoarea „potrivită”. De exemplu, frunzele copacilor sunt verzi, deci numesc culoarea pe care o văd verde.

De asemenea, părinții nu pot bănui că copiii lor au afecțiunea până când o situație nu provoacă confuzie sau neînțelegere. Detectarea timpurie a deficienței de culoare este vitală, deoarece multe materiale de învățare se bazează foarte mult pe percepția culorii sau pe codarea culorilor. (4, 9, 10)

Oftalmoscopia

Oftalmoscopia poate fi executată direct utilizând un oftalmoscop portabil sau un oftalmoscop fix cu lentile portabile.

Oftalmoscopia directă.

Pacientul va fi așezat într-o cameră întunecată. Furnizorul de asistență medicală efectuează acest examen folosind un fascicul de lumină prin pupilă cu ajutorul unui instrument numit oftalmoscop. Un oftalmoscop este de dimensiunea unei lanterne. Are lentile de diferite mărimi, care permit furnizorului să vizualizeze partea din spate a globului ocular.

Oftalmoscopia indirectă.

Pacientul va fi culcat sau va sta într-o poziție semi-înclinată. Examinatorul ține ochiul deschis în timp ce introduce lumină în ochi folosind un instrument purtat pe cap. (Instrumentul arată ca o lanternă a unui miner. ) Examinatorul vede partea din spate a ochiului printr-un obiectiv ținut aproape de ochi. Se poate aplica o anumită presiune asupra ochiului folosind o sondă mică și contondentă. Pacientului i se cere să privească în diferite direcții.

Oftalmoscopia cu lampă cu fante.

Pacientul va sta pe un scaun, oftalmoscopul fiind fixat în fața acestuia. I se cere să sprijine bărbia și fruntea pe un suport care va menține capul nemișcat. Examinatorul va folosi partea microscopului a lămpii cu fante și o lentilă minusculă amplasată aproape de fața ochiului. Astfel, acesta poate vedea la fel cu această tehnică ca în cazul oftalmoscopiei indirecte, dar cu o mărire și o precizie mai mari.

Oftalmoscopia poate detecta opacități cristaliene sau vitroase, stabilește raportul cupă optică-disc și identifică modificările retiniene și vasculare. Cupa optică este o depresiune centrală, iar discul optic este aria întregului nerv optic, creșterea proporției între cupă și disc reprezintă pierderea celulelor ganglionare, situație întâlnită în glaucom.

La oftalmoscopie pot fi observate rezultate anormale, cauzate de:

• inflamația virală a retinei;
• diabet;
• glaucom;
• tensiune arterială crescută;
• pierderea vederii acute datorată degenerării maculare legate de vârstă;
• melanomul ochiului;
• afecțiuni ale nervului optic.

Oftalmoscopia este considerată exactă între 90% și 95%. Poate detecta stadiile timpurii și efectele multor boli grave. Pentru afecțiuni care nu pot fi detectate prin oftalmoscopie, există alte tehnici și dispozitive care pot fi utile.

Riscuri ale oftalmoscopiei

Testul în sine nu implică niciun risc. În cazuri rare, ochii dilatați provoacă:

• un atac de glaucom cu unghi îngust;
• ameţeală;
• uscăciunea gurii;
• greață și vărsături;

Dacă se suspectează glaucom cu unghi îngust, de obicei nu se utilizează picături dilatante. (6, 7, 8)

Tonometria

Tonometria măsoară presiunea fluidului din interiorul ochiului (presiune intraoculară). Acesta este un test care ajută medicul oftalmolog să detecteze glaucomul, o boală care dăunează nervului optic.

Tonometrie aplicabilă

Acest test măsoară cantitatea de forță necesară pentru aplatizarea temporară a unei părți din cornee. Pacientului i se vor administra ochelari cu fluoresceină, același colorant folosit într-un examen obișnuit cu lămpi cu fante. I se administrează, de asemenea, un anestezic. Folosind lampa cu fantă, medicul mișcă tonometrul pentru a atinge corneea și pentru a determina presiunea ochilor. Deoarece ochiul este amorțit, testul nu cauzează nicio formă de durere.

Dacă presiunea ochilor este mai mare decât media sau nervul optic pare neobișnuit, medicul dumneavoastră poate utiliza un altfel de instrument. Acesta folosește unde sonore pentru a măsura grosimea corneei. Cel mai frecvent mod de a măsura grosimea corneei este de a pune o picătură anestezică în ochi, apoi se folosește o sondă mică în contact cu suprafața frontală a ochiului. Măsurarea durează câteva secunde. (1, 3, 4, 5)

Rezultatele obișnuite ale unui examen oftalmologic includ:

• o vedere periferică bună;
• capacitatea de a distinge diverse culori;
• structuri cu aspect normal al ochiului extern;
• absența de cataractă, glaucom sau tulburări ale retinei, cum ar fi degenerarea maculară.